Interviu cu Tarnóczi Jakab

Cum ai luat legătura cu trupa orădeană?

Novák Eszter este dirigintele clasei paralele cu noi, clasa de actori muzicali. Am avut multe colaborări cu ei în primii ani de universitate, ea m-a invitat să vin să regizez aici. Ea a ales și piesa.

Și echipa ta este una tânără. Cine sunt ei?

Dramaturgul este Kukk Zsófi, care a fost colegă de clasă cu mine timp de trei ani la regie, dar între timp a studiat și dramaturgie, iar în iulie a absolvit ca dramaturg. Cu ea am avut colaborări foarte bune. Anul trecut am realizat două spectacole împreună. Comunicăm foarte ușor, de fiecare dată mă scoate din prostiile mele, e creativă și mă ajută enorm. Spectacolul ”Familia Schoffenstein” l-am realizat împreună cu ea și cu designerul de costume Giliga Ilka, spectacol care a fost unul dintre marile examene la universitate, care se joacă de atunci o dată pe lună pe scena Ódry. Suntem o echipă foarte bună. Colaborez de mult timp și cu designerul de decor Dabóczy Noémi, am avut mai multe colaborări la universitate și două în Salgótarján. M-am bucurat că pe lângă rolul Elenei, Trabalka Cecília, a cărei activitate muzicală o cunosc bine, a acceptat să compună și muzica pentru spectacol, și totodată am reușit să îl convingem și pe Selmeczi György să lucreze cu noi.

Dramele lui Shakespeare se pun rar în scenă la noi. Care a fost cea mai mare provocare în această piesă?

Este foarte ușor să avem interpretări pripite despre ”Visul unei nopți de vară”, înțelăgându-l drept basm. Sigur, și acest aspect este foarte important, această piesă fiind totuși, într-un fel, o poveste, conform regulilor căreia există zânele care influențează viața oamenilor. Noi chiar folosim acest lucru într-o manieră foarte jucăușă și cu mult umor. Totodată însă ne-am propus ca aceste evenimente umane, spirituale, să fie posibile și fără zâne, și să nu avem doar contraste haioase și glume, ci să se întâmple cu acești oameni aflați sub vrajă lucruri care oricum ar putea să se întâmple.

Scena meșterilor care realizează un spectacol de teatru are un rol important în adaptarea ta. Ai impresia că spune ceva deosebit despre teatru?

Da. Conține foarte mult adevăr despre felul de a fi al acestor persoane entuziasmate care încearcă din răsputeri să plăsmuiască un spectacol de teatru care însă, practic, se scinde în molecule încă de la început. Asta pentru că își dau seama cât de imposibil este să faci teatru, și câte probleme absurde se ivesc cu privire la o frază, un gest sau un moment. Aș vrea ca scena propriu-zisă, deci spectacolul pe care îl realizează, să fie, în felul lui, cel mai frumos, cel mai nobil, de care, sigur, putem râde, dar la urmă totuși devine extrem de pregnantă și credibilă. Adică ei joacă povestea a doi îndrăgostiți care mor de dragoste, și îi urmăresc acești patru îndrăgostiți și mirii, care deja și-au trăit propriile tragedii în această noapte. Aici se întâlnește viața reală cu teatrul. Iar între timp, se pun multe întrebări: ce avem nevoie să jucăm la nuntă, ce teatru avem voie și ce teatru trebuie să facem, ce le va plăcea spectatorilor sau regelui și ce nu – sunt multe-multe astfel de întrebări care se ivesc în cursul repetițiilor meșterilor, și cred că toate acestea sunt cât se poate de verosimile.

Tu îți pui astfel de întrebări în timp ce lucrezi?

Îmi pun întrebări tot timpul. Pun multe lucruri sub semnul întrebării – ce anume consider eu teatru bun, ce îi face pe actori să se simtă în siguranță, ce nu mă face să par autoritar sau egoist, cum putem lucra bine în echipă. Apoi se pune întrebarea: pentru mine este esențial să ne placă ceea ce facem, să ne simțim bine, să avem o cauză comună. Dar atunci când vin 300 de oameni să vadă spectacolul, oare acest lucru se va simte și în sală? Vor avea curajul să accepte acele neajunsuri umane, adesea neplăcute, stângăciile pe care le arătăm sau vor râde de ele? Are sens să facem ceea ce facem? Ne gândim oare la ceea ce ne înconjoară, cum sunt relațiile noastre cu ceilalți? Pentru că, în această piesă, poate cel mai important lucru este felul în care relațiile umane pot fi distruse atunci când  pune stăpânire un fel de lipsă de iubire, lipsă de comunicare sau lipsă de înțelegere. Dacă doi oameni nu se privesc în ochi și nu sunt onești cu celălalt, ci ne jucăm cu viața celuilalt, și, implicit, și cu a noastră, atunci în sufletul celuilalt se vor naște tragedii, dureri și răni. Acest lucru apare în acest spectacol atât la nivelul oamenilor, cât și la nivelul zânelor. Astfel, atunci când aceste realități și dureri încep să iasă la iveală, acest vis devine de-a dreptul înfricoșător. Iar dacă, cu toate că spectatorii vor veni la o comedie, oare vor putea aceste adevăruri ascunse să iasă la lumină sau nu, vom reuși să facem această performanță sau nu, vom fi capabili să atragem atenția spectatorilor asupra lor și asupra celorlalți sau nu, a fost o întrebare pe toată durata repetițiilor.