Dacă o facem bine, ne regăsim în poveste – interviu cu regizorul Kovács D. Dániel

Se spune că fiecare regizor are câte un autor sau titlu în mânecă pe care, dacă e cazul, îl poate recomanda unei trupe. Așa a fost și în cazul tău cu Kleist sau „Familia Schroffenstein”?

Kleist a figurat cu siguranță pe lista mea virtuală, dar, în realitate, nu e vorba de o căutare conștientă. De obicei, sunt reticent să citesc drame din secolul XIX, însă când îl citesc pe Kleist, nu simt că ar fi nevoie de o modernizare sau adaptare radicală a textului pentru a o făcea accesibil publicului contemporan. În timpul admiterilor la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică de la Budapesta, am discutat cu colega mea Novák Eszter, și ne-am dat seama că „Familia Schroffenstein” este unul dintre piesele noastre preferate. Ea mi-a sugerat să am în vedere trupa orădeană, fiindcă ar fi în perfectă stare să realizeze spectacolul, apoi nu ne-a mai rămas decât căutarea unei perioade adecvate pentru începerea repetițiilor.

Ai mai lucrat pe un alt text de Kleist. În ce se deosebește lucrarea de față de cea anterioară?

Prima mea lucrare în care m-am familiarizat cu lumea lui Kleist a fost „Käthchen din Heilbronn”. A fost și rămâne o lucrare deosebit de memorabilă pentru mine, și tpcmai de aceea am avut emoții să mă întorc la Kleist, mă temeam să nu fie doar o repetare a unei lucrări anterioare, o extenuare. Mă liniștește gândul că „Familia Schroffenstein” se consideră o scriere neobișnuită în cadrul întreagii opere de Kleist. În scrisorile sale, autorul numește această dramă drept o lucrare foarte slabă, interpretabilă ca o parodie, pe de o parte, a poveștilor tip „Romeo și Julieta”, iar pe de altă parte, a dramelor cavalerească. O numește dramă cavalerească, având decoruri istorice, însă fără grofi și prințese stereotipice, ci cu oameni în carne și oase. Teatrul romantismuli nu a fost unul psihologic, totuși, Kleist incorporează multe anxietăți și temeri în caracterul personajelor, motiv pentru care ele devin deosebit de reale și interesante. Mai mult, scrie povestea cu o autoironie nebunească: la un moment dat, protagonistul Ottokar, prințul blond arhetipic, recită un monolog atât de lung iubitei sale încât fata adoarme de plictiseală. Această impertinență cu care s-a scris textul este extrem de eliberator atât pentru cititori, cât și pentru un regizor. Este tot Kleist, dar un alt gen decât tot ceea ce am făcut până acum.

Actorii povestesc că repetițiile se desfășoară într-o atmosferă destinsă.

Istoria literaturii păstrează o anecdotă conform căreia atunci când Kleist a citit cu voce tare „Familia Schroffenstein” pentru prima dată în fața prietenilor săi, a trebuit să se oprească la ultimul act, pentru că prietenii au început să râdă incontrolabil. Și autorul râdea, nu putea să ia în serios ceea ce a scris. Acum că am terminat cu repetițiile de analiză, încurajez toată echipa să facă la fel, să caute posibilitățile de abordare impertinentă. Ne mișcăm între liră sacră și scene tip Monty Python, tonul textului fiind și el dual: câteodată tragic, alteori distractiv. Actorii îmi sunt și ei parteneri în acest joc: de la prima repetiție, au fost deschiși și curioși de felul în care înțeleg munca creativă cvasi comunitară.

„Familia Schroffenstein” este o poveste despre ce anume și pentru cine anume?

Nu cred că ar avea sens să montăm o dramă doar pentru că e bine scrisă. În cazul „Familiei Schroffenstein, pe lângă faptul că povestea are la bază situația arhetipică în care generația nouă încearcă să se elibereze de povara înaintașilor, aflăm multe și despre natura căutării adevărului. Într-o lume în care două portaluri de știri scriu două lucruri diametral opuse despre același eveniment, „Familia Schroffenstein” poate fi despre consecințele absurde ale faptelor unei persoane care caută adevărul într-un mod părtinitor, condusă de impulsuri și pasiuni. Dacă o facem cum trebuie, ne putem regăsi în poveste.