Laudatio pentru Anna Körner

Din adâncul timpului, pe scenă defilează, pe rând, regi care au comis fapte eroice istorice, comandanți de oști, prinți și soldați, militari și civili, oratori și luptători care schimbă cursul istoriei, își sculptează propriile statui, spusele lor sunt consemnate în cronici, redate de scriitori mari și mici, genii și impostori în toată literatura universală, interpretate de mari actori și falși actori care se cred și mai mari, cu voce tare, urlând, șoptind, recitând sau repetând cu voce umană pe diferite scene.

Și noi întocmai asta facem, cu o fervoare de lăudat, sau cu plictiseală anostă, fiecare după concepția regizorială sau instrumentele propriul geniu. Numele lor este consemnat în cronici mai mult sau înduioșătoare, portretere lor se regăsesc în albume, replicile strălucite sunt repetate în anecdote prin baruri, la fel ca poveștile împodobite, exagerate, despre bețiile și farsele lor.

Ceea ce însă de multe ori se uită este că în spatele marilor actori, în afara luminii reflectoarelor, se ascunde un „erou fără nume”, adică sufleurul, fără de care marile succese ale teatrului s-ar realiza mult mai greu. Astăzi mai mult decât oricând, sufleurul dispare în spatele anonimatului, fiindcă pe majoritatea afișelor, chiar și autorii se ascund într-un colț, urmărind îngrozit evenimentele, și întrebându-se vexat: chiar eu am scris asta? Și atunci, doar sufleurul este în stare să-i răspundă: din păcate, maestre, da, însă asta nu mai interesează pe nimeni - în afară de mine, care încă are în mână textul original, schimbat și scurtat atât de mult încât a devenit de nerecunoscut, și câteodată, modest și blând, avertizează că textul montat pe scenă nu mai seamănă nici pe departe cu originalul.

ANNA KÖRNER, adică cea pe care o știm drept NUSIKA, care iubește și cunoaște, înțelege teatrul mai profund decât mulți genii autoproclamați, sufleurul aparent nemuritor al trupei orădene, a muncit, de-a lungul deceniilor, la nenumărate spectacole ale acestuia. Asistența dată din spatele labirintului culiselor, adeseori acompaniate de gesturi, munca ei ingrată, prestată însă cu o mare înțelegere și fidelitate față de spiritul și textul spectacolului, dar și de etica scenică, rămâne o amintire eternă pentru o serie de generații de actori. Ea a fost cea care a ținut minte cel mai bine de instrucțiunile, analizele rostite la începutul procesului de repetiții, fiind de un ajutor inestimabil regizorilor, actorilor, muncitorilor de scenă.

NUSIKA putea să devină actriță. A dat la facultatea de actorie, a rămas cu puțin sub linia de admitere, însă prestația din „Opera de trei parele”, aparițiile pe scenă ca actriță amatoare, dar și o serie de roluri mici au demonstrat că ar fi făcut față acestei profesii. Așa însă poate a contribuit și mai mult, cu dăruința modestă, importantă în ciuda anonimității. Respectul și stima noastră față de întreaga carieră pare o recompensă bagatelă, la ele însă se adaugă dragostea pe care o simțim față de eroul nostru fără nume.

NUSIKA, sufleurul nostru!

Dumnezeu să te aibă în pază, să ne trăiești încă foarte mult. Ne vom aminti mereu de observațiile, sfaturile tale pe care ni le-ai șoptit în ureche în pauza repetițiilor, și avem nevoie în continuare de ele, deoarece tu ești unul dintre gardienii, Cerberii spiritului spectacolelor, adevăratul sufleur, adică tu, draga noastră Nusika.

Levente Kovács Jr.