Voi ați scris Beznă de mină 3

 

Scris de: Szőlősi Bernadett-Katalin, anul II, specializarea maghiară-engleză, Universitatea Creștină Partium

 

Bányavakság (Beznă de mină) este a doua parte a unei trilogii, continuând seria începută cu Floare de mină. Ambele spectacole le-am văzut în interpretarea Teatrului Szigligeti și am păstrat o impresie la fel de bună despre fiecare. Același umor fin, aceeași atmosferă, personaje similare, dar cu povești de viață diferite. Aș evidenția totuși două diferențe importante. În timp ce Orb de mină se concentrează mai degrabă pe lumea interioară a individului și frământările lui într-o comunitate anume,  pune accentul pe dinamica internă a acelei comunități, pe relațiile dintre membrii ei – lărgind astfel orizontul tematic al piesei.

Piesa aduce în prim-plan și diferențele dintre două națiuni – prin limbă și cultură. Ca studentă în domeniul filologic, am găsit această abordare deosebit de interesantă. M-au fascinat, de exemplu, traducerile literal absurde, care provoacă situații neașteptate și adesea comice. Un exemplu grăitor este pronunțarea numelui Szécsi Izsák de către polițistul român – care, nefiind familiarizat cu limba maghiară, îl reproduce ca „Sexy”, provocând râsete în sală. Această distorsiune fonetică nu este doar o sursă de umor lingvistic, ci și un indiciu subtil al diferențelor de percepție cauzate de cultură și limbă.

Pe parcursul piesei apar și alte exemple asemănătoare, unele dintre ele ducând chiar la conflicte serioase. Aceasta scoate în evidență ideea că multe tensiuni între popoare pot avea la bază simple diferențe de limbaj și cultură – niciuna dintre părți nefiind „rea” în esență, ci doar modelată diferit de propria sa istorie și educație. Aici intervine și conceptul de weltanschauung lingvistic, adică modul în care limba maternă ne influențează percepția asupra lumii. De asemenea, relația profundă dintre limbă și cultură ar merita un studiu separat, nu doar în cazul acestei piesei

Un alt exemplu semnificativ este scena în care Szécsi Izsák și polițistul român se „duelază” verbal, aducându-și acuzații care nu privesc experiențele personale, ci evenimente istorice petrecute acum sute de ani – dar care sunt percepute ca răni personale. Aici apare ideea traumelor transgeneraționale. În aceeași logică a resentimentelor se înscriu și folosirea cu sens negativ a unor termeni precum „oláh” (pentru români) și „bozgor” (pentru maghiari), fiecare dintre aceste cuvinte purtând o încărcătură istorică și emoțională care s-ar putea analiza în pagini întregi.

Spectacolul folosește însă și aceste tensiuni pentru a crea momente comice savuroase. De exemplu, atunci când Sánta Feri scoate din geantă ciocolata Rom și pateul Sadu, sau când polițistul afirmă că și-a numit fiul „Álmos”, pentru ca mai târziu să aflăm că, de fapt, copilul se numește „Decebal”.

Finalul piesei aduce o întrebare-esență: De unde provine această ură româno-maghiară? Ce rost are? Cât adevăr conține, de fapt? Răspunsul (sau mai degrabă reflecția amară) vine de la personajul Sánta Feri, care, în naivitatea lui, reamintește publicului că Bartók Béla a cules atât muzică populară românească, cât și maghiară. Este un moment dureros de sincer, care pune sub semnul întrebării ura fără sens dintre cele două popoare.

În concluzie, este o piesă care te face să râzi – dar și să reflectezi. Iar această combinație rară este ceea ce o face cu adevărat memorabilă.