„Minutul zero” 1

 

Autor: Seres Aletta-Anett, anul I, specializarea Multilingvism și multiculturalitate, Universitatea Creștină Partium

 

Povestea se desfășoară în perioada Expoziției Mondiale de la Paris din anul 1900 – dar, în realitate, nu este despre istorie. Nu mizează pe spectaculozitatea reconstituirii epocii, ci pe dureri umane atemporale, pe excludere, pe șansa de a o lua de la capăt. Decorul – aglomerat, intenționat dezordonat – sugera un port, un spațiu al așteptării și al schimbării. Plăci metalice, lăzi uzate, butoaie, o bucată dintr-un corp de navă ruginit: toate reflectau lumea interioară a personajelor, poverile și rănile acumulate în sufletul lor. Fiecare obiect, fiecare detaliu era o metaforă vizuală a unei dureri sau lipse lăuntrice.

Interpretarea actorilor a fost fără excepție remarcabilă. Mi-a plăcut foarte mult faptul că fiecare personaj avea propriul monolog – aceste intervenții personale ne-au ajutat să ne apropiem cu adevărat de ei. Nu am văzut doar personaje, ci destine: oameni care pierduseră ceva și încercau, în felul lor, să se agațe de viață. Aș remarca-o pe Pötyi mama, un personaj care, deși părea puțin excentric, avea o profunzime umană extraordinară. Nu era o bunicuță clasică, ci mai degrabă o femeie fără adăpost, trecută prin multe, a cărei înțelepciune punea uneori degetul cu dureroasă exactitate pe rana realității.

Două gânduri mi s-au întipărit profund în suflet în acea seară. Primul spune așa: „Nu te poți supăra pe lume doar pentru că tu ți-ai imaginat-o într-un fel, dar ea nu e așa.” Această frază scoate la lumină o greșeală umană frecventă: aceea de a proiecta așteptări asupra realității și de a ne simți dezamăgiți când ea nu corespunde imaginației noastre. Al doilea citat spune: „Dacă ducem sacul singuri, atunci privim în pământ, dar dacă suntem doi, ne putem îndrepta spatele.” Cu greu s-ar putea exprima mai frumos cât de mult avem nevoie unii de alții – și cât de mult se ușurează povara atunci când este împărțită.

Minutul zero este un spectacol extrem de sensibil, sincer și profund uman. Îl recomand tuturor celor care își doresc să vadă, într-o piesă de teatru, o oglindă – atât către sine, cât și către lume.