Voi ați scris: Floare de cactus 2.

 

Autor: Seres Aletta-Anett, anul I, masterat în Multilingvism și Multiculturalitate, Universitatea Creștină Partium

Ce se întâmplă atunci când o minciună „inocentă” declanșează o avalanșă și, dintr-odată, nimeni nu mai știe în cine este cu adevărat îndrăgostit?

Pe 30 mai am asistat la spectacolul intitulat Floare de cactus, curioasă să descopăr ce are să-mi ofere această reprezentație. Decorul m-a captivat încă din primul moment: emana o atmosferă neobișnuită, futuristă, de parcă nu aș fi intrat la o comedie clasică, ci într-o cu totul altă lume. Culorile, luminile și formele geometrice nu erau doar spectaculoase, ci susțineau cu putere și dimensiunile mai profunde ale piesei – în spatele comediei lejere se ascundeau întrebări serioase, de ordin emoțional.

Situația de bază a poveștii pare, la prima vedere, simplă – neînțelegeri, minciuni „nevinovate” numite cu blândețe scăpări, „mici” omisiuni – dar tocmai din acestea se construiește o lume foarte familiară și reală. Personajul principal, Julian, nu are curajul să spună adevărul și țese în schimb o rețea complicată de minciuni, în care sfârșește prin a se încurca el însuși.

Interpretarea actorilor a fost excelentă de la început până la sfârșit: fiecare știa exact cât să ofere rolului – nici mai mult, nici mai puțin. Personajele au prins viață pe scenă, jocul a fost natural, dar eficient, condus cu un simț precis al ritmului. Publicul a izbucnit de mai multe ori în râs – unii chiar râdeau cu lacrimi – atât de bine au funcționat glumele de situație și comicul de împrejurare, atent construit. Deși uneori era aproape imposibil de urmărit cine pe cine iubește în acel moment, până la final toate firele s-au limpezit: fiecare și-a găsit perechea – chiar și dentistul care fugea de căsătorie. Dincolo de umor, a vibrat mereu o dimensiune mai profundă, mai umană: dorința de sinceritate, de asumare a sentimentelor și de a-l găsi pe cel potrivit chiar și în mijlocul încurcăturilor.

Universul vizual a fost cu adevărat special: modern și jucăuș, pe alocuri aproape desprins dintr-un film SF. Personajele care se mișcau în acest spațiu colorat și neconvențional păreau să joace într-o lume care uneori părea îndepărtată, alteori surprinzător de familiară – la fel ca povestea în sine.

În concluzie, Floare de cactus este un spectacol proaspăt, spiritual, dar și consistent și incitant din punct de vedere intelectual. Este genul de piesă pe care merită să o vezi chiar și singur, pentru că pleci de acolo cu ceva – nu doar cu un zâmbet, ci și cu gânduri. O recomand tuturor celor care iubesc spectacolele de teatru în care, dincolo de râs, există și întrebări profunde.