Figaro: un om obișnuit și un personaj de mare anvergură

Ce te-a captivat în povestea lui Figaro?

Primul lucru care m-a captivat a fost, probabil, caracterul său contradictoriu. E un text lejer, o comedie clasică, în care însă, la un moment dat, protagonistul erupe într-un monolog plin de mânie, nemulțumire și dezamăgire. Am fost curios să văd cum pot coexista aceste extreme fără ca spectacolul să treacă în direcția distracției superficiale sau a dramatismului forțat.

Care sunt cele mai mari provocări ale regizării unei comedii?

Să găsești o formă precisă fără a ucide spiritul ludic al actorului. Este un gen care presupune foarte multă energie și o atenție concentrată atât din partea lor, cât și din partea mea. Totodată, căutarea vine cu multe bucurii, fiind o muncă grea și distracție minunată în același timp.

Cum s-a schimbat relația noastră cu puterea din vremea lui Beaumarchais?

Structura societății s-a schimbat enorm, și totuși, relația individului cu puterea a rămas, în mai multe aspecte, similară. Omul are încredere în reprezentantul puterii, și constată cu amărăciune că încrederea lui s-a bazat pe credința naivă conform căreia puterea îi dă importanță. Această speranță este la fel de zadarnică ca în vremea lui Beaumarchais.

Dreptul la prima noapte este o problemă centrală în piesă. Acesta nu este însă decât o legendă istorică, deci în loc să apară ca o amintire a unui regim trecut, se folosește mai mult ca un element fictiv pentru sugerarea tiraniei. Dacă încetăm să privim textul ca un document al vremii, rămânem cu suferința omului de rând care încearcă tot ce îi stă în putere ca să supraviețuiască și să-și protejeze integritatea față de o putere ostilă.

Ce ne inspiră în poveștile oamenilor de rând?

Ne este mai ușor să simțim empatie față de oamenii care se află într-o situație similară cu noi. Însă protagonistul lui Beaumarchais reprezintă mai mult decât atât. E adevărat că Figaro este un om obișnuit, și totuși, în felul lui, e totuși un personaj de mare anvergură. Nu întâmplător a devenit o figură emblematică a istoriei culturii din Europa. După părerea mea, motivul este că își păstrează simțul umorului și seninătatea în suferință. Această trăsătură demnă de admirat îl ridică din soarta dramatică a oamenilor de rând și îl transformă într-un personaj de neuitat, care râde mereu cu amărăciunea dezamăgirii, iar această amărăciune se ascunde iar și iar sub masca unui surâs. Asta îl face etern și din această cauză trezește în continuare curiozitate și admirație.