O prismă multi-șlefuită – interviu cu regizorul Telihay Péter

Pe internet, lângă numele tău, găsim trei funcții: dramaturg, regizor, scenograf. Cum sunt legate acestea între ele?

 

Dintotdeauna mi-am dorit să devin actor, însă în momentul în care am completat formularul de înscriere, mi-am pierdut curajul, și m-am uitat la celelalte specializări care erau în ofertă. La zi, exista specializarea dramaturgie, unde am fost admis din întâmplare. De fapt, când am intrat la facultate, nici nu știam cu ce se ocupă un dramaturg. Între timp mi-am dat seama că între actorie și dramaturgie, există un lucru numit regie, care m-a atras foarte mult, și care mi se potrivea bine. În anul doi, am încercat să dau la regie, dar transmisiunea meciului Argentina-Brazilia nu s-a terminat decât dimineața, așadar, nu am avut o performanță bună la admitere. Din fericire – aș putea să adaug, deoarece la scurt timp am început să lucrez ca intern la Teatrul „Katona József” din Budapesta. Teatrul se afla la apogeul său pe atunci, iar eu am putut să particip la realizarea unor spectacole care au ajuns să fie recunoscute la nivel internațional. Am învățat foarte mult, mai ales de la Székely Gábor. După facultate, am început să lucrez la Szeged, la Ruszt József, cu care am înființat primul teatru „comercial”, „Független Színház” (Teatrul Independent). Când am simțit că nu mă mai regăsesc în echipă, m-am întors la facultate, la regie. Nu am studii de scenografie, dar pentru că sunt o persoană sensibilă la partea vizuală, și mă atrage lumea din spatele culiselor, au fost cazuri când am realizat decoruri pentru spectacolele mele sau ale colegilor regizori. Deși nu desenez frumos, nu a fost o problemă să îi fac pe tehnicieni să înțeleagă ce am conceput.

 

Se mai întâmplă să fie conflicte între Telihay Péter dramaturgul și Telihay Péter regizorul?

 

Chiar frecvent. Aveam un dramaturg cu care lucram în mod permanent, Faragó Zsuzsa, care m-a învățat foarte mult despre partea practică a lucrurilor. Ne-am certat mult, iar acum, când dramaturgul și regizorul din mine se ceartă, de fapt, îi răspund lui Faragó. Ea mi-a atras atenția întotdeauna asupra preciziei lingvistice, logicii interioare a textului, importanței adevărurilor psihologice. Încerc să mențin precizia psihologică, asta am învățat de la maeștrii mei. Teatrul este însă altfel, mai creativ, apelează mai mult la fantezie și la lucrurile care nu se pronunță în cuvinte. Aici începe munca regizorului. Eu gândesc frecvent în imagini, cred că impresia vizuală, percepția senzorială, muzica, ritmul au aceeași forță în organizarea spectacolului precum textul. Conținuturile subconștiente se scot la suprafață cel mai ușor prin mijloace dincolo de verbalitate. Sunt momentele în care regizorul din mine spune: hai să lăsăm logica la o parte. Deoarece cunoașterea și înțelegerea are o dimensiune dincolo de logica formală, prin care, dacă o pătrundem cu suficientă senzualitate, putem să ajungem la public, să îl ajutăm să trăiască mai profund materialul dramatic.

 

Între spectacolele regizate de tine, găsim mai ales piese clasice precum Cehov, Brecht sau Shakespeare. De ce ești mai atras de operele mai grele?

 

Problema mea este că atunci când regizez altceva decât operele grele, tind să mai adaug vreo opt tone de greutate... Desigur, există un „homo ludens” în mine, îmi place enorm de mult să mă joc, însă chiar dacă regizez o operetă, încerc să o abordez din perspectiva adevărului uman. Citesc opere clasice cu cea mai mare plăcere, ele ascund atât de multe secrete încât nici nu mai ajungi la capăt.

 

Este și cazul „Hamlet”?

 

Mai ales în cazul „Hamlet”. Inițial nu am apreciat atât de mult această operă, dar cum m-am aprofundat în studiul ei, mi-am dat seama că are o complexitate deosebită. În primul rând nu seamănă cu nimic altceva din opera autorului, atât din cauza structurii, cât și la nivelul tehnicilor utilizate. Lasă timp pentr lucruri pe care regulile stricte ale dramaturgiei nu prea ar permite. De exemplu, scena cu „cursa de șoareci”. Monologurile sunt lungi, dar bune. Este foarte greu să tai din ele. De fapt, „Hamlet” conține cel puțin patru piese diferite. Cu excepția „Furtunii”, cred că este singura piesă de Shakespeare unde a reușit să se îndepărteze foarte mult de Anglia eopcii sale. A săpat adânc, și a ajuns la niveluri unde a reușit să se desprindă total de realitate, intrând într-o lume a subconștientului unde ne este foarte greu să îl urmărim. Piesa funcționează precum subconștientul: leagă elemente aparent fără nici o legătură între ele. Logica unui vis este cea mai bună metodă de a înțelege adevărul textului „Hamlet” - de aceea, dramaturgia piesei se abate frecvent de la linear. Spectacolul are o acțiune care ar putea fi povestită pe scurt, poate într-o frază și jumătate. Dar atunci când încerci să regizezi această frază și jumătate, spectacolul te abandonează instant, și îți spune: „eu sunt mai mult decât atât”. Totodată, la „Hamlet”, este interesant că a rămas imun la orice încercare de „actualizare”. Am văzut multe spectacole, și fiecare care a supus ambiția regizorială vreunui element a restrâns cercul interpretărilor potențiale. Sper ca spectacolul nostru să reușească să scoată la iveală această diversitate, această prismă multi-șlefuită care refractează lumina în nu știu câte feluri.

 

Din cele cel puțin patru drame care compul „Hamlet”, tu al ales cel care are ca teză monologul care începe cu propoziția „Că vremile ieşitu-şi-au din matcă”. De ce?

 

Pentru că „vremile” au ieșit din matcă, nu? Este cea mai puternică propoziție care arată felul în care eu abordez realitatea prin „Hamlet”. Dar există mai multe asemenea propoziții. Aș putea să spun că „Danemarca e o temniță”, sau „o oglindă a firii”. Și, desigur: „A fi sau a nu fi: iată întrebarea!” „Că vremile ieşitu-şi-au din matcă” înseamnă mult pentru mine nu doar din cauza nebuniei care domină lumea cu pandemia, ci și la modul mai general, cred că lucrurile nu sunt la locul lor. Când începi să lucrezi la „Hamlet”, trebuie să-ți pui întrebarea: care este cea mai intensă experiență care nu te lasă niciodată, la care te gândești iar și iar, chiar și în timpul zilei. Pentru mine, este haosul, un haos total, a moralității li a valorilor, având din ce în ce mai puține puncte de reper. Dacă mă gândesc că astăzi, în spațiul de comunicare, în spatele realității, există întotdeauna semne de întrebare, atuci chiar cred că vremea, lumea, a deviat de pe drumul lor firesc.

 

Homo ludens nu va lipsi nici din „Hamlet”. Vom avea ritm, muzică și dans.

 

Așa este. Baza întregului spectacol este ritmul și muzica. Textul are un puls interior. Puțini știu că Shakespeare s-a priceput la muzică, multe dintre dramele sale – precum „A douăsprezecea noapte” - au fost inițial spectacole muzicale. Se cunosc notațiile muzicale ale cântecelor din „Hamlet”. Shakespeare a folosit muzica fără rețineri dacă a considerat că este necesară pentru a ajunge la efectul dramatic dorit. Eu voi folosi acest lucru. Dansul mă atrage, în spectacolele mele, folosesc corpul pentru a studia lumea ascunsă a conștientului. Lőrincz Kati (coregraf – n. r.) este profesionistă în acest domeniu, se pricepe la stiluri diverse. Va rezulta o complexitate care, prin toate aceste mijloace, va avea un efect bogat în care „Hamlet” nu este doar verbalizat, dar și adus mai aproape de epoca noastră în care vizualul și muzica au o importanță din ce în ce mai mare.