Federico García Lorca

Casa Bernardei Alba

Trupa Harag György

Să ne imaginăm un sat, plin cu bârfe din Andaluzia, în care importanța tradiției este reprimată de ceea ce gândesc alții despre noi… Într-un asemenea anturaj o putem surprinde pe Bernarda Alba împreună cu cele cinci fiice ale sale, cu mama ei dementă și cu cele două slujnice.

Dup moartea soțului ei, Bernarda, conform obiceiurilor străvechi, își transformă casa în

temnițe doliului. Fetele ei, condamnate la opt ani de robie, intră în contact cu lumea de afară doar prin crăpăturile ferestrelor și bârfele slujitoarelor, o lume de care mama lor vrea să le țină departe și care aduce în viața surorilor tentația iubirii fizice și spirituale.

Imaginea bărbații care mișună în jurul casei, trezește în permanență dorințele refulate ale surorilor…

„Vezi ce tăcere? Cu toate astea, în fiecare odaie e câte o furtună. În ziua în or să se dezlănțuie

valurile, vom fi spulberate toate laolaltă …”