„…am lăsat o forţă mai mare să cânte din mine”

Primul spectacol de teatru-dans din acest an al Ansamblului Nagyvárad va fi prezentat în premieră în 26 ianuarie. Spectacolul este realizat după romanul „Pasărea nimănui” de scriitoarea şi poeta Anna Szabó T., cu care am discutat despre modul în care s-a născut această poveste, legăturile dintre diferitele genuri, dar şi despre relaţia ei cu oraşul Oradea.

 

Romanul „Pasărea nimănui” a apărut în 2015, cu doar 2 ani în urmă. Este o poveste adresată (şi) adulţilor, care a dobândit a popularitate deosebită. Cum aţi primit vestea că Ansamblul Nagyvárad o va adapta la scenă de teatru-dans?

M-am bucurat, dar am considerat că a fost mâna sorţii, deoarece eu am foarte multe legături cu Oradea. În copilărie, am şi petrecut o vacanţă acolo. Este, în acelaşi timp, dulce şi dureros să mă gândesc la această experienţă, fiindcă, exact ca „Pasărea nimănui”, amintirea este compusă din lumină şi întuneric: a fost foarte bine să stau în casa fratelui bunicii mele, dar câţiva ani mai târziu, fetiţa cu care m-am împrietenit acolo a murit. A fost prima pierdere de acest gen din viaţa mea, primul moment în care am înţeles legătura dintre fericire şi moarte. După ce m-am căsătorit, am auzit foarte mult despre teatrul orădean, pentru că soacra mea dragă, practic, a crescu acolo, chiar între dansatori, iar tatăl ei a fost o vreme director tehnic la teatru. Este un loc mitic pentru toată familia, şi mi se pare minunat că tocmai „Pasărea nimănui”, o carte atât de importantă pentru mine, şi atât de onestă, chiar şi într-un cadru fictiv, va fi adaptată la scenă aici.

 

A mai fost adaptat la scenă acest roman?

Din câte ştiu, nu, dar a mai fost folosit ca inspiraţie pentru drama poetică a lui Roland Acsari, „Esumi şi Asao”, prezentată de Ziggurat Projekt sub formă de teatru de mişcare. Adaptarea a fost realizată de Ákos Kalmár, care, în timpul pregătirii spectacolului, a citit şi „Pasărea nimănui”. Dansul care apare la sfârşitul spectacolului a fost inspirat inclusiv din cartea mea. Din păcate, nu am putut să ajung la premieră, am văzut doar imagini din spectacol, dar m-am bucurat să aud că a câştigat marele premiu al festivalului RS9. Sunt foarte curioasă să văd care va fi soarta romanului. Un minunat poet englez, George Szirtes deja l-a şi tradus în limba engleză.

Pe diferitele site-uri ale editurilor se găsesc multe comentarii frumoase din partea cititorilor. Toţi sunt foarte încântaţi de roman. Citez o parte dintr-un comentariu:

„Ritmul universului se simte în această carte micuţă. Se întâlnesc drumuri care duc unul înspre celălalt sau în direcţii opuse. Frumuseţea, durerea şi înţelepciunea răsună între rânduri, pe pagini se împletesc puterea, voinţa şi ordinea. Laşi ceva să plece, păstrezi ceva. Crezi în ceva şi renunţi la tine însuţi. Citind-o pe Anna Szabó T., lumea pare să fie la locul potrivit. Şi eu îmi găsesc locul în lume.”

Legat de aceste gânduri, aş vrea să vă întreb cum vă simţiţi văzând cât de mult vă iubesc cititorii? În timp ce scrieţi, sunteţi conştientă că de fapt, cântaţi la sufletele cititorilor ca un harpist la instrumentul lui?

Vă mulţumesc tuturor pentru dragoste şi încredere. Trebuie să vă spun că în timp ce scrii, nu ai voie să te gândeşti la cititori, numai la propoziţii şi la imagini. Este interesant că aţi folosit tocmai o comparaţie muzicală, pentru că a fost prima oară când am ascultat muzică în timp ce lucram – înainte, ca poet, îmi era imposibil să ascult melodii cu alt ritm decât poezia pe care o scriam. De această dată, scriind „Pasărea nimănui”, am ascultat muzică japoneză, în special sunetul koto-ului cu corzi şi cel al flautului din bambus, deci probabil aceste melodii se reflectă şi în muzicalitatea frazelor mele. Aveam nevoie de muzică şi ca să pot deveni un fel de mediator, adică să fiu eu însămi instrumentul la care povestea se cântă. Nu eu am cântat la sufletele cititorilor, ci am lăsat o forţă mai mare să cânte din mine. Dacă acest lucru se simte în text, atunci sunt fericită, pentru că am reuşit să redau melodia originală.

„Pasărea nimănui” vorbeşte atât despre dragostea romantică, cât şi despre iubirea dintre prieteni, despre fericire şi tristeţe, libertate şi alte idei abstracte. În timp ce o operă filosofică analizează aceste probleme, Dvs. le faceţi să prindă viaţă în sufletul cititorului. Cum vă simţiţi ştiind că aveţi o putere atât de mare, şi puteţi să daţi atât de mult oamenilor?

Ţin minte când la facultate, profesorul meu de filosofie m-a întrebat de ce nu fac şi filosofie, ca a două specializare lângă cea de engleză-maghiară, dacă mă preocupă atât de mult, dar eu deja ştiam că eu pot vorbi cel mai bine prin poveşti şi obiecte, cu descrieri detaliate, şi nu vreau să impresionez prin raţiune, ci mai degrabă prin emoţii. În acest sens, am rămas poet liric, subiectiv, şi ca scriitor, mai ales în cazul „Păsării nimănui”.

Citindu-vă operele, avem impresia că treceţi graniţele lumii raţionale, şi deschideţi porţile spre noi dimensiuni, luând cititorul de mână. De unde se inspiră această deschidere spre lumea spirituală?

Cred că este o chestiune de fire. Provin dintr-o familie de oameni de ştiinţă, care însă nu a fost niciodată departe de artă. Bunicul meu, renumitul lingvist Attila Szabó T. şi-a făcut doctoratul în istoria literaturii şi teologie, iar tatăl meu, biolog, citeşte şi scrie poezii, şi face nişte fotografii minunate. Aceste lucruri m-au ajutat să fiu sensibilă, dar cred că spiritualitatea am moştenit-o mai degrabă pe linie feminină, un fel de cunoaştere dincolo de cuvinte mă leagă de ambele bunici, dar şi de mama. Echilibrul se realizează prin faptul că mă străduiesc să fiu raţională, dar totuşi mă las ghidată de intuiţii. Oriunde se clatină balanţa, voi greşi. În orice poveste – iar acest roman se bazează pe o poveste japoneză –, punctualitatea şi raţionalitatea formulării lingvistice se îmbină cu o înţelegere simbolică, formată pe parcursor mai multor generaţii, care se adresează personal cititorului, fiindcă mesajul nu este omogen, ci toţi trebuie să îl descoperim, în raport cu viaţa noastră. Dacă reuşesc să demoşez pereţii apărători ai raţionalităţii, ajungem la – nu, chiar nu la iraţional, ci într-o nouă dimensiune, sper.

 

 

 

Ce înseamnă „Pasărea nimănui” pentru Dvs? Ce mesaj doriţi să transmiteţi publicului cu acest spectacol?

Ceea ce mă impulsionează cel mai mult în viaţă este curiozitatea care aspiră spre libertate şi independenţă, pasiunea care doreşte să trăiască totul din plin, răbdarea şi dragostea. Aceste lucruri sunt, de multe ori, în conflict: atunci când pasiunea se agaţă, răbdarea mai vrea să aştepte, iar dragostea mai vrea să rămână, curiozitatea mă ajută să înaintez. Şi în această poveste, dorinţa de libertate este în conflict cu dragostea, iar sacrificiul cu egoismul. Toate relaţiile noastre umane, dar poate şi relaţia noastră cu metafizicul sunt pătrunse în fond de aceste impulsuri şi emoţii. Dansul este un mijloc perfect de a formula aceste vorbe fără de cuvinte, lupta dintre idei opuse, şi acest echilibru fragil. Încă nu am văzut spectacolul, dar deja mă bucur că personajele şi sentimentele din carte vor prinde viaţă – pentru că acesta este o carte cu dans, o carte cu aripi, o carte cu linişte, o carte cu muzică: născută tocmai pentru a apărea pe o scenă ca cea orpdeană. Mulţumesc din suflet regizorului şi tuturor celor care au participat la această realizare, la această aventură corporală şi sufletească! Şi, desigur, vă mulţumesc şi pentru interviu.

 

Interviu realizat de: Kraus Emília Martina